Traducere
Acest episod din "Viata dupa accident" v-a fost oferit de Firma de avocatura Fornos. Salut, tuturor! Bun venit la Pushrim! Acesta este episodul doi: Spitalizare si Reabilitare. Invitatii de astazi sunt Richard Bell si Dl. Dr. Boris Del Cid. Vrem sa va multumim tuturor pentru ca ati hotarat sa ne ascultati astazi si sa va alaturati noua in discutia din aceasta seara. Asadar, o sa va impartasim experientele noastre despre momentele in care eram bolnavi, in spital, intr-o stare de reabilitare. Asadar, vom incepe cu Boris. Boris, doresti sa ne impartasesti experienta ta in ceea ce priveste spitalizarea? Da, sigur. Iti multumesc, Ray. Am fost la Western Medical, cel mai apropiat centru terapeutic. Am stat la terapie intensive timp de 33 de zile. Dupa prima saptamana am... decedat... timp de 16 secunde, din cauza unui stop cardiac, cauzat de un stop respirator. Mi s-a facut o traheostomie, care, dupa cele 16 secunde in care practic am fost decedat, era extrem de necesara. Plamanii mi se umpleau cu lichid tot timpul, si au fost nevoiti sa faca extractia... A fost groaznic. Insa personalul medical era foarte pregatit. A fost cam greu dupa prima saptamana, fiindca practic am murit pentru cateva secunde si ceva s-a schimbat, aveam nevoie de multe ingrijiri... Insa, apoi, totul a revenit la normal. Asa ca, odata ce s-au terminat cele 33 de zile la terapie intensiva, am fost trimis la Casa Colina, ca si pacient. Era parte a procesului. In Casa Colina am stat timp de doua luni, in mare parte in pat, pentru a ma putea recupera dupa rani. Mi-am dizlocat degetul mare si mi-am rupt femurul, erau intr-adevar multe alte rani care trebuiau sa se vindece, insa eram destul de multumit de locul in care eram. Locul era chiar frumos, oamenii de acolo erau buni in ceea ce faceau, iar grija de care am avut parte a fost nemaipomenita. Asa ca experienta mea cu spitalizarea a fost destul de rea, avand in vedere ca am murit, am avut 30 de ore de operatie in total, si apoi am fost trimis la Casa Colina pentru doua luni. Cam asta a fost experienta mea in ceea ce priveste spitalizarea. Si tu, Richard? Eu, din pacate, a trebuit sa merg la Centru Medical USC, deoarece era cel mai apropiat centru terapeutic. Mi-am recapatat cunostinta abia dupa patru zile de stat acolo. In cele patru zile am fost in coma. Am fost inviat de doua ori, unul din plamani nu imi mai functiona, celalalt era plin cu lichid, asa ca, atunci cand m-am trezit, eram tinut in viata de aparate si de tuburi nazale si orale. Era destul de groaznic, nu puteam vorbi, nu ma puteam misca, aveam perfuzii, iar personalul spitalului este intr-adevar grozav atunci cand vine vorba despre traume, insa nu e deloc amuzat sa patesti asa ceva. Imediat ce mi-am recapatat cunostinta, deja am inceput sa ma rog de familia mea sa ma scoata de acolo... Asa ca, imediat ce starea mea de sanatate a devenit suficient de stabila, dupa ce suferisem o traheostomie, si puteam sa respir fara aparate, am fost mutat la USC University Hospital, lucru care mi s-a parut fantastic. Era confortabil, mancarea era buna, si, desi eu nu puteam manca, sotiei mele chiar i-a placut mancarea; iti dau un meniu si comanzi de acolo. Asa ca a fost destul de bine. Am stat in sectia de terapie intensiva, si per total, am fost spitalizat timp de trei luni. Iar tu, Ray? Ma aseman cu voi in multe privinte. Imi amintesc ca accidentul meu in timpul unei scufundari s-a intamplat in Newport, California. Cel mai apropiat spital era Hawk Hospital, si pot spune ca este cel mai bun spital in care am fost; personalul, doctorii, mesele, cum ai spus si tu. Cred ca cel mai mult imi este dor de mancare... Cu tot haosul, cu toate situatiile prin care am trecut... Am stat acolo trei-patru zile. Mi-au facut un tomograf, m-au stabilizat, sa vada ce se intampla cu mine, iar apoi m-au transferat la Kaiser, care, pe atunci, facea parte din asigurarea mea de sanatate. Am fost transferat acolo imediat, pentru ca cei de acolo sa se ocupe de vertebrele 4, 5 si 6, am trecut prin opt ore de operatie, printr-o traheostomie, ca sa se asigure ca voi putea sa respir si nu exista riscul de a deceda in timpul operatiei. Mi-au luat parte din osul de la sold. Daca nu ma insel, in ziua de astazi folosesc oase de la cei decedati. Da, asta am primit eu. Si atunci, in 1993, inca se foloseau de oasele din propriul tau corp. Pana la final, aveam trei tije si sase suruburi in coloana vertebrala, la vertebrele cervicale 4, 5, si 6, pentru a-mi putea sustine capul normal. Inca le am in coloana vertebrala, si imi amintesc ca dupa operatie, am trecut prin clipe infricosatoare... Perioada imediat urmatoare traheostomiei, imi foloseam ochii pentru a comunica; comunicarea era intr-adevar foarte dificila, trebuia sa scrii lucruri pe foaie cu creionul...si asta pur si simplu ma infricosa. Am trecut de zilele de spitalizare, am fost transferat la Long Beach Memorial. Si cam asta a insemnat spitalizarea mea, insa pot spune ca a fost o experienta buna. Da, o situatie cu adevarat impresionanta. Cu totii am trecut prin asta. Tu cum te-ai recuperat dupa ce ai iesit din spital? Recuperarea a fost buna. Casa Colina tocmai ce infiintase o noua sectie cand am ajuns eu acolo, era infiintata de numai un an. Totul era complet remodelat. Pardon, imi retrag cuvintele. Totul fusese construit din nou. Locul practic semana cu o statiune. De fapt, cand m-au transferat de la Western Med la Casa Colina, oamenii din ambulanta care m-a transportat acolo, au spus ca nu mai vazusera un spital atat de frumos. Au crezut ca se aflau intr-o statiune. Era frumos, arata minunat. Dupa ce am ajuns acolo, in acele doua luni, pe parcurs, mi s-a introdus in program terapia. Mi-a fost intrudusa de un medic extraordinar. Si, la inceput, o cam uram, pentru ca ma punea sa fac lucruri pe care nu vroiam sa le fac. Si eram ceva de genul: „De ce trebuie sa fac asta? Oricum o sa merg in doua luni...Va rog, nu am chef sa dorm...sau Vreau sa dorm mai mult...”, si tot asa. Iar ea imi tot spunea ca trebuie sa continui terapia. Au un centru de reabilitare, chiar in centru spitalului; ma transportau cu un scaun cu rotile, fiindca eram atat de slabit, incat nu puteam sa il folosesc singur, dar doctorul meu m-a ajutat sa reusesc. Trebuia sa merg aproximativ 46 de metri si apoi sa incerc sa ma asez la o masa, iar pentru mine era infricosator...Nu aveam pic de control, credeam ca o sa cad, nu puteam sa imi controlez bazinul; eram atat de slabit, incat abia imi puteam misca mainile, capul...Am slabit in jur de 12 kilograme; inainte de accident aveam 82 de kilograme, aveam destula forta, insa, dupa spitalizare, eram foarte slabit. Asa ca am stat acolo doua luni pentru recuperare, apoi m-au transferat la TLC, un centru tranzitoriu care le apartine tot lor. Este intr-adevar in campus, dar nu in cladirea principala. Este practic o casa, cu camere, fiecare are cate un coleg de camera, si acolo incepi sa faci activitati zilnice normale. Faci dus, mananci singur, nu neaparat sa gatesti, insa puteai sa mergi la bucatarie. Aveau de asemenea un program strict de exercitii de sase ore. Asa ca, practic, este un loc ce te ajuta, te pregateste pentru un mediu normal de viata, pentru a te intoarce acasa. Exact. Si apoi ti se permite sa pleci acasa si sa pui in aplicare ce ai invatat in acele trei luni. Interesant. Tu ce spui, Rich? Eu m-am reabilitat la Rancho Los Amigos, am stat acolo timp de trei luni. Am intampinat tot felul de situatii, pentru ca nu puteam sa imi misc mainile, dar am prins curaj dupa ce i-am vazut pe ceilalti. M-au conectat la un dispozitiv antigravitatie pentru a ma ajuta sa imi misc bratul, pentru a-mi amplifica puterea. Au fost surprinsi cat de repede am reusit sa ma descurc cu scaunul dupa ce m-au conectat la acel dispozitiv. Si cred ca folosirea acelui dispozitiv a ajutat foarte mult la recuperarea propriei puteri fizice. Dupa o luna de folosire, a cazut, si totusi, puteam sa dirijez scaunul. Atunci am realizat ca nu voi fi nevoit sa ma duc acasa intr-un scaun cu rotile. Exercitiile pareau destul de dificile atunci. Nu aveam forta fizica necesara si a trebuit sa iau totul de la capat, ca si voi. Si cam atat despre experienta mea. Da, pai acesta este unul dintre lucrurile cu care toti trebuie sa ne confruntam dupa iesire din spital. Imi aduc aminte de situatia mea, cand m-au transferat din sala de operatie la terapie intesiva, si apoi la Kaiser, pentru reabilitare...mi-au dat de ales. Uite, astea sunt optiunile tala: Casa Colina, Long Beach, sau Loma Linda, parca. Si am zis „Stai putin, fara posibilitati de trasport...Cum o sa vina familia mea in vizita?”, asa ca am decis sa raman in apropiere, la 10 minute distanta, nu la 45. Am luat decizia, am fost transferat la Long Beach Memorial, care este, intr-adevar, un spital foarte bun. Terapeutii erau grozavi, imi aduc aminte cum am ajuns acolo, eram tetraplegic; aceea a fost cea mai dura experienta prin care a trebuit sa trec. Imi amintesc ca veneau dimineata sa ma pregateasca pentru terapie, faceam dus, trebuia sa lucrez cu scaunul, sa invat din nou sa imi mentin echilibrul. Chestia aia care ti-o puneau pe cap cantareste extrem de mult, iar ca tetraplegic, nu ai forta necesara. Esti nevoit sa impingi un scaun cu aproape 4 kilograme pe cap, si trebuie sa incerci sa ramai in el. Este adevarat ca te leaga cu niste curele, dar aia a fost... Nu stiu nici macar daca am obtinut tot ce trebuia sa obtin prin recuperare, dar imi amintesc ca venea fizioterapeutul in camera si stateam pe marginea saltelei, cu dispozitivul acela cu tije pe care il aveam pe cap, si spunea: "Uite, o sa incerc sa te las singur, intinde bratele si incearca sa iti mentii echilibrul". La care eu i-am zis: "Serios? Incerci sa ma faci sa imi mentin echilibrul cu chestia asta pe cap?", iar el a replicat: "Da, serios". Atunci i-am zis "Bine, daca se intampla sa cad, tu esti responsabil, eu incerc, dar daca dau sa cad, trebuie sa ma prinzi". Asa ca, aceea a fost cu siguranta o situatie inspaimantatoare, dar avea un scop. In acele momente, nu realizam de ce tot veneau la 8 dimineata si imi spuneam: "Bun, e timpul sa te ridici, hai sa incercam". Si chiar era singura modalitate de a te putea vindeca. La un moment dat, veneau, aprindeau lumina, tu erai in pielea goala, te tot invarteau de colo colo, terminam ce aveam de facut, apoi faceam dus, luam micul dejun, si continuam cu terapia. Era destul de frustrat, plin de manie, negare, mila de sine, traiam intr-o lume plina de emotii, si eu, si familia mea. A trebuit sa trecem prin toate astea. Cateodata privesc inapoi si realizez ca le-am spus lucruri care nu isi aveau locul, era atat de stresant... pentru noi toti. Da, sunt de acord... doar ce mi-ai adus aminte de acele vremuri... Tu ce spui, Richard? Ai fost nervos? De fapt, eu nici inainte nu era o persoana irascibila, asa ca singura mea grija era sa merg din nou. Cred ca toti facem asta. Dar m-am impacat cu ideea ca eram ranit, si m-am gandit ca ar trebui sa fac tot ce imi sta in putinta sa imi revin cu adevarat. Desigur, cu timpul, te faci bine, poate nu in masura in care iti doresti, dar iti recapeti intr-adevar mare parte din forta fizica, apoi mai multa indemanare, iar viata ta devine mai usoara...si poate dura ani, dar se intampla. Da, asa este. Imi amintesc de zilele in care terminasem terapia, si ma apropiam cu pasi repezi de externare, eram bucuros, dar si speriat in acelasi timp. Ma temeam ca poate nu am reusit sa obtin cele mai bune rezultate in urma terapiei. Si ma intrebam cum o sa fie cand imi vor scoate dispozitivul acela care imi sustinea coloana vertebrala...si aveam tot felul de intrebari, lucruri la care trebuie sa te gandesti. Si este greu, esti sedat. Pleci acasa cu cate feluri de medicamente, iti mai aduci aminte? 10, 20 de feluri de pastile? Da, asa este, erau destule. In cazul meu s-a renuntat la multe dintre medicamente, pentru ca nici macar nu stiam ca le iau, si nici nu isi faceau efectul; tot ce faceau era sa ma fac sa am halucinatii dintre cele mai rele. Si pe la jumatatea celor 32-33 de zile, le-am spus doctorilor ca nu vreau nici un fel de medicament pentru durere. Asa ca nu am mai luat pastile pentru dureri timp de patru luni. Am observat ca unii oameni sufera de dureri ingrozitoare, in timp ce altii nu. Eu cel putin m-am confruntat cu o durere foarte persistenta. Da, si eu la fel. Am luat multe feluri de medicamente, si m-am oprit la un set satisfacator, asa ca acum totul este bine. Si eu am avut un episod...legat de morfina. Aveam impresia ca am nevoie de un exorcist. Serios, luam niste medicamente pentru dureri si mai aveam putin si ma urcam pe tavan. M-am simtit bine, nu ma intelegeti gresit, dar... Deja facem cu totul si cu totul o alta emisiune: "Povesti de necrezut". Da, lasa ca pastram asta pentru episodul urmator, ca sunt destule de povestit despre subiectul acesta. Acestea sunt numai cateva din situatiile cu care ne-am confruntat in timpul spitalizarii, experientele noastre inspaimantatoare din care nu stiam daca ne vom putea reveni, si probele pe care a trebuit sa le trecem... Permite-mi sa adaug ceva. Cand eram la terapie intensiva, am vorbit cu unul dintre doctorii care se ocupau de mine si i-am spus ca am nevoie de ceva mai mult... Am facut un tratament cu antidepresive, si pe toata perioada, pot spune ca am avut parte de cele mai frumoase momente. Zambeam, radeam, eram multumit. Nu am trecut prin acea stare de furie. Da, ai fost norocos. Nu prea mai avem timp, am incercat sa va povestim pe scurt cate ceva, si vom mai vorbi despre problemele noastre. Rich, vrei sa vorbesti despre canalul nostru de pe YouTube? Da, daca doriti sa va abonati, intrati pe YouTube, si cautati "clubpushrim", si veti avea acces la toate videoclipurile noastre. Speram sa va fie de folos. Nu uitati, de asemenea, ii invitam pe supravietuitorii leziunilor vertebrale, pe prietenii si pe familiile lor sa ne urmareasca pe www.pushrim.com, si sa mai spuna si altora ca exista oameni care ii pot sustine. Si, mai important, ca exista viata dupa leziunile vertebrale. La revedere pentru moment si speram sa ne urmariti si data viitoare! Traducere pentru ProStemCell.org de Daniela Zaloaga.
