Nu puteam sa merg.
Un tratament miraculos nu era si nici acum nu exista. Parintii mei au facut totul pentru ca lucrurile sa decurga normal. Am fost la scoala, la liceu iar acum sunt studenta la contabilitate.
Bineinteles, ca mi-am pus "faimoasele" intrebari: de ce eu, tocmai eu?, ce am facut sa merit asta? cu ce am gresit? Intrebari ce mi-au ramas mie, caci nimeni nu mi-a putut raspunde la ele... A fost greu, pana intr-un punct, in care am decis sa caut raspunsul in interiorul meu. Am gasit acolo nu numai raspunsuri, ci si forta de a merge mai departe si nu oricum - cu zambetul pe buze! Viata mea s-a schimbat. Din fata nesigura, usor timida si plina de intrebari fara raspuns am devenit "o luptatoare si o optimista incurabila" - cel putin asta spun prietenii mei. Am inteles ca totul se intampla dintr-un motiv, am invatat ca sunt puternica si pot trece peste orice.
Intalnirea cu scaunul rulant? Dureroasa. Foarte dureroasa. Mi-a trebuit poate prea mult timp pana sa il accept, sa devin prietena lui. Am inceput sa il folosesc tarziu, simteam ca daca il accept voi deveni ceea ce sunt de fapt- multe nopti m-am intors pe o parte si pe alta la gandul ca ma vor vedea colegii, profesorii... pentru ei, era acelasi lucru daca eram cu carutul sau nu, pentru mine era un chin. Azi suntem complici, a devenit "masinuta" mea.
Privirea "curioasa" a oamenilor de pe strada? Multi sunt cei care se intorc dupa ce am trecut sau care mai rau, ma fixeaza din departare si isi spun cu siguranta in gand "biata fata". Ce simt eu in acele momente? O senzatie teribila de enervare dar totusi e si un gram de ridicol, de amuzament - e interesanta psihologia oamenilor si reactia lor in anumite situatii. Am totusi ceva de mentionat referitor la acest "privit". Acum vreo 7 ani, eram pe aeroportul din Bucuresti, in sala de asteptare, bineinteles cu toti cei care urmau sa urce in avion. Aveam senzatia ca toti se uitau la mine pe furis: unii cu tristete, mila, altii cu uimire, curiozitate - as fi vrut sa ma teleportez in avion ca in filmele SF. Dupa cele 2 ore de zbor, am ajuns la Verona. Am avut de asteptat iar in mai multe locuri, cu aceiasi pasageri. Si ce sa vezi, surpriza!! Nu se mai uita nimeni la mine (sau cel putin senzatia aceasta o aveam). Atunci mi-am dat seama! Nu locul in care esti conteaza, nici oamenii care sunt in jurul tau. Ci TU! Cum gandesti, cum te simti, cata importanta dai unor lucruri, gesturi, priviri care, de fapt, nu conteaza… absolut deloc.
La Verona am inteles trucul... "privirile" celorlalti nu trebuiesc luate in seama. Creierul uman este fascinant, iar puterea acestuia este de neoprit. In momentul in care ai invatat sa iti "educi" mintea, sa iti controlezi gandurile esti o persoana implinita, caci de aici decurge totul. Caut in fiecare zi sa fac lucruri noi (ai zice ca nu am prea multe optiuni fiind intr-un scaun cu rotile), dar imaginatia nu sta in picioare. Mersul... e un avantaj, foarte mare, dar nu esential. Nu pot sa merg cu picioarele, atunci merg cu un scaun rulant. Asta nu inseamna ca mi-am pierdut speranta ca la un moment dat voi putea sa merg singura.
