Ada, era o fata foarte vesela care alerga mereu asa ca nu e de mirare ca intr-o zi a decis sa se joace intr-un parc... a ales un leagan... culmea cum tuturor ne placea viteza cand eram mici, sa "ajungem pana la bara"... si da, acela a fost momentul care a schimbat tot...
Statea acolo, privea cerul nestiind ce s-a intamplat. Trupul ii era amortit si ochii priveau leaganul care inca oscila deasupra ei. Nu a fost lung momentul pentru ca Ada s-a ridicat si a zambit... zambet care se dorea sa ascunda rusine ca "toti copii m-au vazut si vor incepe sa rada de mine dupa ce plec". Si chiar daca asa ar fi fost, cine nu a trait momente penibile care mai apoi fac deliciul amintirilor? Trecusera luni si intamplarea parea ca va ramane ingropata in istoria personala a Adei, ca mai tarziu sa fie chiar uitata.
"Sigur sunt obosita", asta explica pentru moment tremurul si dezechilibrul, "da, ce altceva ar putea fi?". Ada dorea sa isi continue copilaria incercand sa ignore semnele ce aveau sa dea alt curs propiriei vieti. Ora de sport... da, cat de asteptata era de colegii ei... dar pentru Ada devenea din ce in ce mai greu, nu mai putea alerga asa cum facea cu cateva luni in urma, "oboseala" o coplesea.
Auzea din ce in ce mai des cuvantul care ii suna atat e rece si infiorator, "operatie"... Medici, analize, operatie si viata nu mai parea o joaca.
Se trezise putin ametita si simtea ca anestezia ii amortise si gandurile.
Dupa cateva zile Ada parasea in sfarsit atmosfera spitalului si spera ca acel capitol din viata ei se incheiase. Vacanta, atmosfera de august ii dadusera sansa e a se bucura iar de viata, ceva mai tarziu incepuse scoala si totul avea acum un ritm normal. Si totusi ceva nu era in regula dar abia luna decembrie avea sa ii aduca Adei o noua veste neplacuta... o noua operatie. O alta locatie - Bucuresti, un alt spital - aceeasi senzatie neplacuta.
Aceasta interventie trebuia sa o ajute pe Ada sa isi recupereze viata asa banala cum era ea inainte, insa dupa operatie ea nu se trezise la fel... ceva se complicase si ea avea acum alta conditie. Ada nu parasea acest spital pe picioarele ei si nu intelegea, "cu ce a fost acesta operatie ceva bun? Trebuia sa ma vindece si totusi simt ca mai rau nu se poate!"
Cat de greu trecea timpul acum pentru Ada. Nu mai mergea la scoala, pierduse anul scolar, nu se mai putea juca asa cum o facea inainte... inainte de ce?... inainte de acea intamplare care cu siguranta nu aducea cu amintirea un zambet pe buzele ei.
Meditatii acasa?! Dar Ada nu era atat de fitoasa incat sa vrea meditatii acasa... nu, nu asta era problema, starea ei nu ii permitea sa mearga la scoala ca toti ceilalti copii. Chiar si asa timpul pentru ea era un chin. Iar spitale, iar medici, recuperari, e clar ca acestea erau aspecte pe care Ada nu si le mai dorea. Totusi sansele nu pareau sa ii fie favorabile si asta a simtit-o dupa o a treia interventie care nu a imbunatatit starea ei cu nimic. Trebuia sa se obisnuiasca... dar cum? in fiecare zi dorinta de recuperare era tot mai mare...
Viata continua si domnisoara noastra a invatat sa zambeasca iar, chiar daca zambetul nu e la fel de inocent ca inainte... E increzatoare si maturitatea ei ii intrece cu mult varsta. A reusit sa-si infranga temerile si a inceput sa-si materializeze obiectivele. Dintr-o eleva care a ales sa studieze acasa pentru ca ii era frica de privirile curioase, astazi este studenta, merge zilnic la facultate, are o viata independenta, e inconjurata de oameni zambitori si are planuri marete! Inevitabil, astfel de intamplari te trezesc, te zguduie si te fac sa percepi altfel viata, dintr-o copila care credea cu naivitate ca totul inseamna joc si-a dat seama ca prin viata trebuie sa treci prin cativa pasi, cateva etape ca sa ajungi la asa numita maturitate atat intelectuala cat si spirituala.
Observi ca am adus poveste in prezent, asta pentru ca povestea Adei continua si chiar in acest moment ea incearca sa schimbe ritmul propriei vieti.
P.S. Nu uita te rog, ca "Ada" e un nume ales doar pentru poveste si ca ea are un echivalent in realitate.
