Marius nu e niciodata singur. Cineva din famile ii e mereu in preajma. Poate ca ar parea un om fericit. Imi spune ca n-are de ce sa se planga si-i multumeste lui Dumnezeu pentru ceea ce are. Boala lui nu-i trupeasca, asa cum ochii strainilor ar putea sa-nteleaga. "Ma afecteaza lipsa de prieteni, lipsa de comunicare", imi spune parca scancind. S-a apropiat cum a stiut mai bine de cuvant, a inceput sa scrie poezii, sa se arate intr-un blog, cu toate gandurile care ar fi trebuit sa dovedeasca tuturor ca "suntem la fel".
Dar "de ce tineretul prefera sa stea juma' de ora cu mine si apoi isi vede de viata lui", inca n-a putut intelege. Vocea lui stranie tremura de emotie: "Daca vrei sa ma crezi, am avut prieteni, amici, dar nici unul nu a zis o data macar: tanti Rodica, imbraca-l pe Marius, sa-l luam cu noi". Ochii i se indreapta spre-o tabla de lemn. Acolo, pe o placuta atarnata deasupra fotoliului in care-si macina visele, se afla scrise cuvintele din care-si trage puterea: "Viata e aventura, indrazneste sa ti-o asumi". Apoi, randurile se intortocheaza, iar Marius isi odihneste gandurile pe fiecare dintre ele, de parc-ar urca trepte nevazute spre o tarie pe care-o apara senin. "Viata e joc, joaca-l, e sfidare, infrunt-o!", in total, 19 feluri de viata si 19 feluri de a o trai se decanteaza in sufletul lui Marius. E intelepciunea Maicii Teresa.
La cei 31 de ani, acesta e limanul care-l face sa deschida ochii mai tare, fara sa se ghemuiasca in fotoliul care-l cuprinde ca o barca impotmolita pe un covor moale, ce-acopera pasii oamenilor care i se aduna uneori in preajma. "Imnul vietii" i se oglindeste in ochii negri, visatori si tristi, care iti dau senzatia ca pun mereu un semn de intrebare.
Din cand in cand, isi ridica domol privirea catre tablita si un zambet discret ii contureaza gropita de pe obrazul drept. Chipul matur de barbat, firele albe aparute inainte de vreme si varsta trecuta de prima tinerete nu-i arata sufletul, unul curat, de copil care pare sa astepte dupa o cortina, sa-i vina randul la o serbare. "Eu nu caut mila, ci vreau sa dau ceea ce pot, sa arat lumii ca putem fi egali".
Rimele din coltul ochilor
Marius nu a fost niciodata la scoala. Mai intai a invatat alfabetul, iar apoi a citit si s-a apucat sa scrie poezii: "Marius, uite asta e «a» mic , asta e «A» mare si el a inregistrat in capsor. Dupa aceea ii dadeam sa citeasca si citea in gand, si-i ziceam: «Mai Marius, citeste cu voce tare sa vad si eu ce intelegi tu». Si-mi citea, asa cum putea", imi spune tanti Rodica, mama sa. E mandra si imbujorata. Fiul ei a inteles fara sa-i spuna nimeni ca in loc sa se uite la televizor, mai bine sa invete o rugaciune, sa scrie o poezie sau sa asculte «muzica veche»: "Asa il relaxeaza. Asculta asa, ca in surdina. Nu-i place galagia, nu-i place lumina puternica".
Femeia vorbeste cu aceeasi pasiune ca Marius. "Nu-i place lumina", si se opreste de parca-ar fi descoperit taman atunci un miracol: o raza de soare ii lumineaza obrazul barbatului, iar el nu se fereste. "Nu a fost nici la discoteca, nici nu l-a tentat, ca l-as fi dus, dar nu". Ea i-a fost mereu aproape. I-ar fi asternut la picioare, intreaga lume de oameni volubili si petrecareti, de-ar fi putut. Sa afle si Marius al ei ce inseamna cuvantul pentru cei care-l risipesc fara sa clipeasca. "Stii, am plans in viata asta, dar el ma incuraja, spunea: «mai mama, nu trebuie sa plangem, daca plangi si te imbolnavesti, eu ce fac? Cui raman? Hai sa luptam amandoi si cum va fi, asa va fi, dar stiu ca esti sanatoasa». El ma incurajeaza pe mine si invers".
Il ia in brate si-l muta cu grija pe celalat fotoliu. E mult mai inalt si mai greu decat ea, dar tanti Rodica nu are nevoie de ajutor. Doar Marius se uita neputincios si parca-i cere iertare cu privirea.
Numai atunci cand mama sa dispare dupa o usa se apropie de mine, ma priveste fix si cauta sa ma faca sa inteleg o taina. Ea nu stie. Sau nu vrea sa creada. Nu e asa, cum a spus ea, despre discoteca si despre risipitorii cuvantului. Lui ii pasa de ei. Dar "daca nu-i caut eu, ei nu ma cauta", se opreste si se uita iar la bucata de lemn prinsa de perete. "Oare goana asta dupa distractie e prea mare?", se mai opreste o secunda, dar nu asteapta un raspuns. "Ei considera ca e mai util, mai frumos sa plece cu gasca, decat sa stea cu mine". Unii i-au spus ca n-ar fi asa, ca nu e un pion sau un actor care sa fie inlocuit intr-un rol. Dar singuratatea lui l-a convins ca altfel se tes itele sufletului de om. "Eu asa vad!", iar cuvintele ii sunt tari, raspicate si pentru prima oara, clare.
Un miracol tras la indigo
Ceva l-a facut sa creada in miracolul nasterii sale. Apoi a crezut cu staruinta ca menirea lui e sa vorbeasca. Altora. Sa le arate cum se cucereste vorbirea si ce minune e sa fii inteles. Imi da sa citesc: "Ma zbateam asemenea unui peste pe uscat/Luna stralucea pe cer,/Era ceasul cand trebuia sa ma nasc,/Dar puteam sa si pier". E una dintre primele sale poezii. Acum a adunat aproape treizeci.
Stie de la mama sa ca "era cum e indigoul, albastru; nici n-a tipat" atunci cand s-a nascut. I-a intrat bine in cap cat era tanti Rodica de fericita sa-l aiba. I-a spus si lui, asa cum mi-a spus si mie, cu o mandrie amestecata tacut cu o vinovatie nemarturisita: "Cand m-am dus pentru nastere, aveam un metru in fata". Apoi, i-a "tocat ca la vrabiuta si ii dadeam", pe vremea cand Marius nu putea mesteca nici hrana, nici vorbe. "Asa ne-a fost", iar femeia isi strange miinile a neliniste. Marius a stiut dintotdeauna ca e un om important. Pentru ea. Asa a inceput el sa citeasca si tot asa a inceput sa murmure versuri. Mai intai numai ea il putea intelege. Pana si acum, dupa multa vreme, tanti Rodica ii este liant intre el si "cei de alta limba", articulata dupa canoane automate si lipsite de taine.
"La inceput m-am intrebat: «Eminescu de ce a putut sa scrie si eu n-as putea?» Apoi, vazand ca a iesit prima poezie, am fost tentat sa continui si asa am ajuns la 30 de poezii", imi marturiseste Marius cu ochii in pamant. Martor i-a fost tot tanti Rodica. "Mai intii, eu i le-am scris pe caiet, toate mi le-a spus si eu tot mai voiam sa corectez, dar el «nu, asa scrii, cum iti spun eu»".
Femeia zambeste. Acum e multumita. "Avea el o poezie foarte frumoasa cu mama. «Mama putere de fier si suflet de aur». Of, doamne, doamne" si-l imbratiseaza acoperindu-l cu trupul ei mic. Marius zambeste si el. Nu poate sa-i raspunda, dar cei doi se inteleg din priviri. Ea stie cum a inceput el si prima sa carte: "Scoala saptamanii patimilor". Poate de asta il si priveste cu niste ochi tineri, care se alinta: "ii zgarcit, nu prea ma striga sa le vad pe toate". Baiatul e fericit ca un magician caruia i se preaslavesc tainele. Numai daca mananca vreo litera, mama i se transforma in cerber. El nu are voie sa fie singur, de fapt. Nu are voie nici sa scrie, nici sa se simta singur, nici macar sa vorbeasca de unul singur. "Pai, na! scriind cu nasul... scrii aici, te si uiti acolo, mai mananca cate o litera si ii mai zic «Mai mama, eu sunt de acord cu ce scrii tu, dar daca sunt pe aici striga-ma, ca uite, iti lipseste cate o litera». Si atunci, el ma mai striga".
Vorbele i se opresc deodata, de parca ceva i-ar fi rupt sirul gandului. Isi intoarce privirea de parca ar fi spus ceva necuvenit. "Dar eu niciodata nu l-am oprit sa stea langa mine". Apasa pe "niciodata" ca si cum ar fi intr-o sala de judecata. Ea nu e ca "mamele cu inima de piatra", despre care a scris Marius o poezie. "Asta toamna am fost la Iasi, la Adi, baiatul mai mic, l-am dus la Mitropolie, la Gradina Botanica, sau mai mergem la tara. Na! e la mama, unde m-am nascut si e frumos, aer curat si infloresc copacii". Vorbele i se scutura repede de pe buze, asemeni unei aparari pe care nu i-a cerut-o vreodata cineva. Nici macar Marius, care-i zambeste linistit si curat.
China celor putini
De multe ori a fost fericit in viata lui. Intai cand a vazut ca exista cineva care-i intelege vorbele ticluite numai pentru anumite urechi, precum cea a mamei. Apoi cand a inceput sa murmure versuri. Apoi cand a inceput sa deseneze slovele cu nasul. Doar ultima bucurie n-o recunoaste c-ar fi intreaga. A incordat odata pumnul drept si-atunci a vazut ca poate sa iasa in lume. Atunci a primit primul carucior electric pe care l-a putut carmui. Acum tine maneta caruciorului si merge singur la cabinetul de psihologie sau la magazin. Atunci, "afara", s-a facut pentru el o strada mare pe care s-a lasat sa alunece ca pe derdelus, privind catre oamenii care se calcau pe picioare. "Asta a fost salvarea lui, a stiut cat e ceasul si care-s banii. Nu-l pacalesti!", imi spune tanti Rodica.
La inceput, el spera ca odata cu strada, sa i se deschida si drumul spre China. Acolo credea c-o sa inceapa sa alerge de-a binelea. "Cu celule stem si cu astea, dupa aia am aflat ca nu-s nici de o branza si ne-am oprit. Nu la toata lumea prinde si trebuia foarte multi bani". Vocea femeii suna a nepasare. Marius insa nu se clinteste. El a vazut toti oamenii care nu se sfiau sa se ciocneasca intre ei. Se indreapta spre mine, isi drege glasul, iar cuvintele ii suira incet si sacadat. "Totusi vad la televizor cupluri in care unul e in carucior, as vrea sa aflu retetele lor".
N-o sa vorbeasca vreodata despre cat de mult si-ar dori o familie. "Sigur ca accept situatia, dar nu pot spune nu" si incepe sa tremure. Ar vrea sa se-ascunda de-asa o marturisire. Iar tanti Rodica stie de asta. Ea le stie pe toate mai bine, asa ca explica ea ce e cu frisoanele pricinuite de vorbele acelea care l-au biciuit. "Lui i-ar placea, intr-adevar, o fata la care sa tina, cu care sa discute, dar boala e de asa natura ca...", iar ochii i se pleaca in pamant. Inspira adanc pana sa-si faca iarasi curaj si-aproape sa strige: "Na!, poate o fi un suflet si pentru el...".
Marius tresare deodata. Ar vrea ca mama sa iasa. Sa nu-l mai auda in tot ceea ce spune. Deodata, ar vrea sa ramana singur. "Te rog sa fii baiat cuminte si sa nu vorbesti prostii. Sa vorbesti relaxat, ca sa te poata intelege", ii spune simplu si raspicat.
In bucatarie, pe aragaz, fierbe ceva. El ma priveste aproape cu duiosie: "Nu-i nimic, repeti dupa mine si-mi dau seama daca ai inteles". Apoi imi povesteste cum "de la orez, la calculator n-a fost decat un pas. Ca eu de mic alegeam cu mama orez, apoi am avut un telefon mobil tip vechi. Apoi a venit calculatorul". Dar tanti Rodica apare iarasi in prag. E timpul sa facem o fotografie: "Respira adanc si stai asa, frumos, nu te forta. Uita-te la mine. Nu tre' sa razi, ce-i de ras?", iar Marius nu rade. Dupa ce-si va privi chipul in poza, se va linisti, plecandu-si capul deasupra calculatorului.
Articol scris de Daniel Necsulescu, project manager ProStemCell.org. Toate drepturile rezervate.
ATENTIE: Preluarea acestui articol este INTERZISA fara acordul in scris al ProStemCell.org