O Noua Sansa | O Noua Viata

Povestea lui Marius Girada

Povestea lui Marius Girada Povestea lui Marius Girada

Nu-i poti descoperi glasul din prima. Vorbele i se ineaca taraganate si grele. Trebuie sa privesti fix si atent, sa decantezi silaba cu silaba, ca sa-ntelegi miezul lor. Dar el vorbeste in continuare cu pofta, de parca s-ar hrani cu fiecare cuvant. "Poate daca era un accident, m-ar fi afectat moral", spune barbatul cu-o siguranta incrancenata. S-a nascut intr-un salon in care asistentele isi puneau bi­gudiuri. Pentru prima data, a respirat un aer cald si inmuiat de mirosul cafelei. Dar nu si-a putut misca nici mainile, nici pi­cioarele. Apoi, pe vremea cand alti copii stalceau "mama", din gatul sau au iesit silabe nestiute de vreun dictionar. Si asa a ramas, mestesugind vorbe pe ca­re cei ce le-auzeau, nu le puteau in­te­le­ge. "Comunicarea e viata mea!" in­chea­ga Marius acum, iar vorbele sale poarta o greutate de dogma. Le pronunta scurt, fiindca nimeni nu-i intelege graiul pana la capat. "Vreau sa fim egali!", dar de da­ta asta, cuvintele nu-i mai ranesc nici pieptul, nici gatul. Le tasteaza atent, cu varful nasului, iar ele se innegresc pe un monitor.

Marius nu e niciodata singur. Ci­neva din famile ii e mereu in preajma. Poa­te ca ar parea un om fericit. Imi spu­ne ca n-are de ce sa se planga si-i mul­tumeste lui Dumnezeu pentru ceea ce are. Boala lui nu-i trupeasca, asa cum ochii strainilor ar putea sa-n­te­leaga. "Ma afecteaza lipsa de prieteni, lipsa de comunicare", imi spune parca scancind. S-a apropiat cum a stiut mai bine de cuvant, a inceput sa scrie po­e­zii, sa se arate intr-un blog, cu toate ga­n­durile care ar fi trebuit sa dovedeasca tu­turor ca "suntem la fel". 

Dar "de ce tineretul prefera sa stea juma' de ora cu mine si apoi isi vede de viata lui", inca n-a putut intelege. Vocea lui stranie tremura de emotie: "Daca vrei sa ma crezi, am avut prieteni, amici, dar nici unul nu a zis o da­ta macar: tanti Rodica, imbraca-l pe Marius, sa-l luam cu noi". Ochii i se indreapta spre-o tabla de lemn. Acolo, pe o placuta atarnata deasupra fotoliului in care-si macina visele, se afla scri­se cuvintele din care-si trage puterea: "Viata e aventura, indrazneste sa ti-o asumi". Apoi, randurile se intorto­chea­za, iar Marius isi odihneste gandurile pe fiecare dintre ele, de parc-ar urca trep­te nevazute spre o tarie pe care-o apara senin. "Viata e joc, joaca-l, e sfidare, infrunt-o!", in total, 19 feluri de viata si 19 feluri de a o trai se de­can­tea­za in sufletul lui Marius. E intelep­ciu­nea Maicii Teresa. 

La cei 31 de ani, acesta  e limanul ca­re-l face sa deschida ochii mai tare, fa­ra sa se ghemuiasca in fotoliul care-l cu­prinde ca o barca impotmolita pe un co­vor moale, ce-acopera pasii oameni­lor care i se aduna uneori in preajma. "Im­nul vietii" i se oglindeste in ochii ne­gri, visatori si tristi, care iti dau sen­zatia ca pun mereu un semn de intreba­re.

Din cand in cand, isi ridica domol privirea catre tablita si un zambet discret ii contureaza gropita de pe obrazul drept. Chipul matur de barbat, firele al­be aparute inainte de vreme si varsta trecuta de prima tinerete nu-i arata su­fletul, unul curat, de copil care pare sa as­tepte dupa o cortina, sa-i vina randul la o serbare. "Eu nu caut mila, ci vreau sa dau ceea ce pot, sa arat lumii ca pu­tem fi egali".

Rimele din coltul ochilor

Marius nu a fost niciodata la scoa­la. Mai intai a invatat alfabetul, iar apoi a citit si s-a apucat sa scrie poezii: "Marius, uite asta e «a» mic , asta e «A» mare si el a inregistrat in capsor. Du­pa aceea ii dadeam sa citeasca si citea in gand, si-i ziceam: «Mai Marius, citeste cu voce tare sa vad si eu ce in­telegi tu». Si-mi citea, asa cum pu­tea", imi spune tanti Rodica, mama sa. E mandra si imbujorata.  Fiul ei a inteles fa­ra sa-i spuna nimeni ca in loc sa se uite la televizor, mai bine sa invete o ru­­gaciune, sa scrie o poezie sau sa as­culte «muzica veche»: "Asa il relaxea­za. Asculta asa, ca in surdina. Nu-i pla­ce galagia, nu-i place lumina puternica".

Femeia vorbeste cu aceeasi pa­si­u­ne ca Marius. "Nu-i place lumina", si se opreste de parca-ar fi descoperit ta­­man atunci un miracol: o raza de soare ii lumineaza obrazul barbatului, iar el nu se fereste. "Nu a fost nici  la dis­co­teca, nici nu l-a tentat, ca l-as fi dus, dar nu".  Ea i-a fost mereu a­proa­pe. I-ar fi asternut la picioare, intreaga lu­me de oameni volubili si petrecareti, de-ar fi putut. Sa afle si Marius al ei ce in­seamna cuvantul pentru cei care-l ri­si­pesc fara sa clipeasca. "Stii, am plans in viata asta, dar el ma incuraja, spu­nea: «mai mama, nu trebuie sa plan­gem, daca plangi si te imbolnavesti, eu ce fac? Cui raman? Hai sa luptam aman­doi si cum va fi, asa va fi, dar stiu ca esti sanatoasa». El ma incurajeaza pe mine si invers".

Il ia in brate si-l muta cu grija pe celalat fotoliu. E mult mai inalt si mai greu decat ea, dar tanti Rodica nu are nevoie de ajutor. Doar Marius se uita neputincios si parca-i cere iertare cu privirea.

Numai atunci cand mama sa dispa­re dupa o usa se apropie de mine, ma pri­veste fix si cauta sa ma faca sa in­te­leg o taina. Ea nu stie. Sau nu vrea sa creada. Nu e asa, cum a spus ea, despre discoteca si despre risipitorii cuvantului. Lui ii pasa de ei. Dar "daca nu-i ca­ut eu, ei nu ma cauta", se opreste si se uita iar la bucata de lemn prinsa de pe­rete. "Oare goana asta dupa distractie e prea mare?", se mai opreste o secunda, dar nu asteapta un raspuns. "Ei con­si­de­­­ra ca e mai util, mai frumos sa plece cu gasca, decat sa stea cu mine". Unii i-au spus ca n-ar fi asa, ca nu e un pion sau un actor care sa fie inlocuit intr-un rol. Dar singuratatea lui l-a convins ca altfel se tes itele su­fletului de om. "Eu asa vad!", iar cuvintele ii sunt tari, raspicate si pentru prima oara, clare. 

Un miracol tras la indigo

Ceva l-a facut sa creada in miraco­lul nasterii sale. Apoi a crezut cu sta­ruin­ta ca menirea lui e sa vorbeasca. Al­tora. Sa le arate cum se cu­ce­reste vor­birea si ce minune e sa fii in­te­les. Imi da sa citesc: "Ma zbateam as­e­me­nea unui peste pe uscat/Luna stra­lucea pe cer,/Era ceasul cand trebuia sa ma nasc,/Dar puteam sa si pier". E una din­tre primele sale poezii. Acum a a­du­­­nat aproape treizeci.

Stie de la mama sa ca "era cum e indigoul, albastru; nici n-a tipat" atunci cand s-a nascut. I-a intrat bine in cap cat era tanti Rodica de fericita sa-l ai­ba. I-a spus si lui, asa cum mi-a spus si mie, cu o mandrie amestecata tacut cu o vinovatie nemarturisita: "Cand m-am dus pentru nastere, aveam un me­­­­t­ru in fata". Apoi, i-a "tocat ca la vra­biuta si ii dadeam", pe vremea cand Marius nu pu­tea mesteca nici hrana, nici vorbe. "A­sa ne-a fost", iar femeia isi strange miinile a neliniste. Marius a stiut dintotdeauna ca e un om important. Pentru ea. Asa a inceput el sa ci­teasca si tot asa a inceput sa murmure ver­suri. Mai intai numai ea il putea in­telege. Pana si a­cum, dupa multa vre­me, tanti Rodica ii este liant intre el si "cei de alta lim­ba", ar­ticulata dupa ca­noa­ne automate si lipsite de taine.

"La inceput m-am intrebat: «E­mi­nes­cu de ce a putut sa scrie si eu n-as putea?» Apoi, vazand ca a iesit prima po­ezie, am fost tentat  sa continui si asa am ajuns la 30 de  poezii", imi mar­tu­ri­­­seste Marius cu ochii in pamant. Mar­­­tor i-a fost tot tanti Rodica. "Mai in­tii, eu i le-am scris pe caiet, toate mi le-a spus si eu tot mai voiam sa co­rec­tez, dar el «nu, asa scrii, cum iti spun eu»".

Femeia zambeste. Acum e mul­tu­mi­ta. "Avea el o poezie foarte frumoa­sa cu mama. «Mama putere de fier si suflet de aur». Of, doamne, doamne" si-l imbratiseaza acoperindu-l cu trupul ei mic. Marius zambeste si el. Nu poa­te sa-i raspunda, dar cei doi se in­te­leg din priviri. Ea stie cum a inceput el si prima sa carte: "Scoala saptamanii patimilor". Poate de asta il si priveste cu niste ochi tineri, care se alinta: "ii zgar­cit, nu prea ma striga sa le vad pe toate". Baiatul e fericit ca un magician  caruia i se preaslavesc tainele. Numai daca mananca vreo litera, mama i se transforma in cerber. El nu are voie sa fie singur, de fapt. Nu are voie nici sa scrie, nici sa se simta singur, nici macar sa vorbeasca de unul singur. "Pai, na! scriind cu nasul... scrii aici, te si uiti acolo, mai mananca cate o li­te­ra si ii mai zic «Mai mama, eu sunt de acord cu ce scrii tu, dar daca sunt pe aici stri­ga-ma, ca uite, iti lipseste cate o litera». Si atunci, el ma mai striga".

Vorbele i se opresc deodata, de par­ca ceva i-ar fi rupt sirul gandului.  Isi intoarce privirea de parca ar fi spus ceva necuvenit. "Dar eu niciodata nu l-am oprit sa stea langa mine". Apasa pe "niciodata" ca si cum ar fi intr-o sala de judecata. Ea nu e ca "mamele cu inima de piatra", despre care a scris Marius o poezie. "Asta toamna am fost la Iasi, la Adi, baiatul mai mic, l-am dus la Mitropolie, la Gradina Botanica, sau  mai mergem la tara. Na! e la ma­ma, unde m-am nascut si e frumos, aer curat si infloresc copacii". Vorbele i se scutura repede de pe buze, asemeni u­nei aparari pe care nu i-a cerut-o vreodata cineva. Nici macar Marius, care-i zambeste linistit si curat.

China celor putini

De multe ori a fost fericit in viata lui. Intai cand a vazut ca exista cineva care-i intelege vorbele ticluite numai pen­tru anumite urechi, precum cea a ma­mei. Apoi cand a inceput sa murmu­re versuri. Apoi cand a inceput sa de­se­ne­ze slo­vele cu nasul. Doar ultima bu­curie n-o recunoaste c-ar fi intreaga. A incordat odata pumnul drept si-atunci a va­zut ca poate sa iasa in lume. Atunci a pri­mit primul carucior electric pe care l-a putut carmui. Acum tine maneta ca­ru­­cio­ru­lui si merge singur la cabinetul de psi­hologie sau la magazin. Atunci, "a­fara", s-a facut pentru el o strada ma­re pe care s-a lasat sa alunece ca pe der­­delus, privind catre oamenii care se cal­cau pe picioare. "Asta a fost salva­rea lui, a stiut cat e ceasul si care-s ba­nii. Nu-l pacalesti!", imi spune tanti Ro­dica.

La inceput, el spera ca odata cu strada, sa i se deschida si drumul spre China. Acolo credea c-o sa inceapa sa alerge de-a binelea. "Cu celule stem si cu astea, dupa aia am aflat ca nu-s nici de o branza si ne-am oprit. Nu la toata lumea prinde si trebuia foarte multi bani". Vocea femeii suna a nepasare. Marius insa nu se clinteste. El a vazut toti oamenii care nu se sfiau sa se ciocneasca intre ei. Se indreapta spre mine, isi drege glasul, iar cuvintele ii suira incet si sacadat. "Totusi vad la televizor cupluri in care unul e in carucior, as vrea sa aflu retetele lor".

N-o sa vorbeasca vreodata despre cat de mult si-ar dori o familie. "Sigur ca accept situatia, dar nu pot spune nu" si incepe sa tremure. Ar vrea sa se-as­cunda de-asa o marturisire. Iar tanti Ro­dica stie de asta. Ea le stie pe toate mai bine, asa ca explica ea ce e cu fri­soanele pricinuite de vorbele acelea care l-au biciuit. "Lui i-ar placea, intr-adevar, o fata la care sa tina, cu care sa dis­cute, dar boala e de asa natura ca...", iar ochii i se pleaca in pamant. Inspira a­danc pana sa-si faca iarasi curaj si-a­proape sa strige: "Na!, poate o fi un suflet si pentru el...".

Marius tresare deodata. Ar vrea ca ma­­ma sa iasa. Sa nu-l mai auda in tot ceea ce spune. Deodata, ar vrea sa ra­ma­na singur. "Te rog sa fii baiat cu­minte si sa nu vorbesti prostii. Sa vor­besti  relaxat, ca sa te poata intelege", ii spune simplu si raspicat.

In bucatarie, pe aragaz, fierbe ceva. El ma priveste aproape cu du­io­sie: "Nu-i nimic, repeti dupa mine si-mi dau seama daca ai inteles". Apoi imi povesteste cum "de la orez, la calculator n-a fost decat un pas. Ca eu de mic alegeam cu mama orez, apoi am avut un telefon mobil tip vechi. Apoi a venit calculatorul". Dar tanti Rodica apare iarasi in prag. E timpul sa facem o fotografie: "Respira adanc si stai asa, frumos, nu te forta. Uita-te la mine. Nu tre' sa razi, ce-i de ras?", iar Marius nu rade. Dupa ce-si va privi chipul in poza, se va linisti, plecandu-si capul deasupra calculatorului.

Andra Petrariu

Articol scris de Daniel Necsulescu, project manager ProStemCell.org. Toate drepturile rezervate.

ATENTIE: Preluarea acestui articol este INTERZISA fara acordul in scris al ProStemCell.org


Articole înrudite

Feedback

Parerea ta conteaza!

O NOUA SANSA | O NOUA VIATA urmareste sa schimbe imaginea dizabilitatii in ceva sexy si atragator. Experiente din scaunul rulant.

Informatii pentru paraplegici, tetraplegici si insotitorii lor, pentru cei care au suferit un traumatism de coloana vertebrala sau alte boli invalidante ale coloanei/maduvei spinarii.

Handicapul este o arta. Este un mod ingenios de a trai
Neil Marcus

Copyright © 2019 ProStemCell.org - All rights reserved.

Top Desktop version