O Noua Sansa | O Noua Viata

Switch to desktop

Povestea lui Aurel Burcea

Povestea lui Aurel Burcea Povestea lui Aurel Burcea

Aurel Burcea, paralizat de la gat in jos de 25 de ani, a depasit perioadele in care se considera "bun de nimic" si a creat o comunitate unita prin intermediul revistei "Impreuna", publicatie lunara care ajunge gratuit la 2.800 de persoane cu handicap. Povestea omului care scrie acum cu dosul degetului mic si reuseste sa "tina" o revista de aproape sapte ani o puteti citi mai jos.

O minte care nu accepta

Sub o patura de spital, unui copil de nici 15 ani ii batea inima ca unui iepure. De 220 de ori pe minut. Pesemne, in acele momente, inima-i judeca mai repede decat mintea. Ultima era ca o sita, prin care treceau doar firimiturile de bucurie.

Asa ajungea in ochii lui Aurel Burcea un diapozitiv vesel, care rula sirul amintirilor, cu imaginea unul copil frumos cladit, care ridica mana deasupra capului si arunca mingea de oina la 73 de metri. Apoi, imaginea unui elev entuziast, talentat la matematica si, totodata, "capetenia" baietilor de pe ulita din Peretu pe care locuia. Apoi aparea un strand si 12 prieteni la joaca. Aici, pelicula se rupea brusc.

Cu filmul acesta intiparit in memorie si rulat in nestire, nu se putea gandi la ceva urat, nicidecum la imaginea unui om in floarea varstei, pe care batrana mama il intoarce de pe o parte pe alta la fiecare doua ore.

Ce nu incapea in mintea lui Aurel era continuarea filmului. Era 5 septembrie 1986, balci in comuna si apa ramasese calda la strand. Era el pe marginea bazinului pe care il credea adanc, alaturi de el statea un baiat din Rosiori pe care nu il vazuse si avea sa nu il mai vada niciodata. Pustiul i-a spus "Ce faci, nu sari?". Apoi, in acelasi cadru scurt, el sarind in apa cu capul in jos si un fior instalat la baza gatului.

Apa era mica, era bazinul pentru copii, cu apa pana la genunchi. Apa l-a adus la suprafata. Din corpul sau, doar capul misca, restul exista doar pe dinauntru. Doi oameni de pe ambulanta l-au apucat neglijent, de maini si de picioare si, dupa cateva mutari dintr-un spital in altul, a ajuns la Bucuresti.

BOALA CU PROIECT STRAIN DE MINTE

Acum, mana inghetata de ani intr-o strangere slaba de pumn se ridica deasupra capului si cade greu peste acesta. Tricepsul nu mai are putere. Amintirea aruncarii cu oina este inca vie. Aurel sta intr-un fotoliu rulant electric, intr-o camera cu trei usi mari, pe dimensiunile caruciorului.

Intr-un colt, e intrarea spre camera parintilor. Fara usa. La ce ar fi buna o usa, cand "mica", asa cum ii spune Aurel mamei sale, trebuie sa vina sa il intoarca, sa il hraneasca si sa ii verifice punga de urina ce ii sta lipita de  picior.

Si-a dat seama ca, atunci, in '86, boala avea propriul ei proiect, de care se tinea cu un sarg inuman. In acelasi timp, mintea sa avea ganduri zburatoare, toate intoarse spre trecutul pe picioare. "Nici prin cap nu imi trecea ca nu o sa ma fac bine", spune Aurel. Dupa operatie, a fost abandonat in salonul sau. De fapt nu abandonat, ci lasat sa moara in tihna. Si nu a murit, cu toate ca trupul ii ardea la 42 de grade. Scapase de moarte, desi avea sanse mai mici decat cele ale unui soldat aruncat de armata in linia intai fara arme. Dar inca nu accepta ca, functional, trupul sau s-a redus la un cap.

Vointa facea pasii necesari spre centrele de recuperare. Asa a ajuns la Dezna, in Arad, un centru de recuperare destinat tinerilor. Un spatiu dezolant "unde vedeai copii de cinci ani mergand taras, unde suferinta era la tot pasul". Dar pentru toti insemna sansa. Familia saraca facea eforturi imense pentru el. Din Arad, mergeau la Bucuresti, la Alexandria, la mare - oriunde exista speranta progresului.

"Au fost cinci luni de progres, apoi nimic, am stagnat", isi aminteste Aurel. In acest timp, incepuse sa isi miste mainile, dar nu complet. Tot prin centre, vazuse un baiat in situatia lui, care dupa aproape cinci ani de tratament statea in picioare, dar se misca cu stangacie. I se parea ca tanarul acela progresase prea putin, iar el se vedea vindecat dupa o perioada mai mica.

UN PRIM SFARSIT - Farmecul celor doua tuburi de diazepam

In '88, pelicula sa optimista lua sfarsit. Un doctor de la Spitalul Militar ii anunta, pe el si pe parinti, ca progresul a stagnat, ca nu se mai face bine. "Pe drumul de intoarcere spre casa, tineam ochii deschisi, dar vedeam negru in fata. Erau sperante rupte in bucatele, simteam o frustrare imensa", spune el.

Si mintea a inceput sa priceapa proiectul bolii, dar fara sa il accepte. Se uita la el si simtea nevoia sa redevina stapan pe viata lui. Dupa ani de nervi revarsati pe persoanele cele mai dragi, a gandit o finalitate pentru acest proiect. S-a gandit sa inghita doua tuburi de diazepam, s-a gandit cum ar putea sa cada mortal de pe scaunul sau. Dar isi spunea ca, daca nu a murit dupa operatie, e foarte posibil sa scape de moarte si acum, dar starea sa sa fie mai grava, sa se aleaga si cu un handicap psihic.

Era prin '92 cand gandea astfel. Pe strada, fratele sau umbla dupa fete si el, din spatele geamului, se uita dupa “nenea” cum pleaca si vine. Nu a trecut mult pana a aflat ca frate-su ajunsese sa sufere de pe urma lui. "Ziceau mamele fetelor: cum sa il iei pe ala cu fratele handicapat. Dupa ce mor batranii lui (n.r. parintii lui Aurel) trebuie sa ai tu grija de el". Si toate astea il impingeau spre dorinta de a muri.

PRIMELE PAGINI ALBE DINTR-O CARTE NEAGRA

El spune ca, atunci, l-a salvat credinta. Spune ca a ajuns sa creada atat de tare in Dumnezeu si in puterea divina incat, daca ar putea da filele din calendar inapoi, la 5 septembrie 1986, si-ar frange singur gatul. Atunci era ateu. De fapt, l-a salvat amanuntul ca a gasit pe cineva care sa il inteleaga.

"Nu suportam sa se uite cineva la mine cu mila, ma enerva groaznic". Aurel era sfasiat de ceva ce noi, "cei pe picioare", credem ca este o atitudine potrivita, o mangaiere pentru ei, "cei din carucior". Simtea cum privirea aceea a oamenilor incepe sa vorbeasca, ochii rostind "saracu de el" sau "uite handicapatu!". In toata frustrarea asta, a simtit ca Dumnezeu este singurul care il priveste pe Aurel omul. Si a crezut in asta, pentru ca avea nevoie sa creada in ceva.

De atunci, se inchina la masa. Mama, o femeie cu fata inasprita si cuvant iute, face drumuri in bucatarie, de unde se intoarce cu ce are ea mai bun. Aurel are o masuta legata de scaun. Uneste mainile cum poate el si se roaga. Nu e o rugaciune, ci un discurs de multumire, iar vorbele care ii curg din gura te fac sa strangi din ochi, pentru a nu da semne de slabiciune. Sunt genul de cuvinte pe care le uiti imediat, fara a le uita insa invatatura. "Multumim pentru aceasta viata frumoasa!" este tot ce ramane in minte, ca o propozitie-sentiment.

Maica-sa se asaza pe pat si ii da sa manance, iar el, cu palmele sale inclestate, ii sprijina mana mamei.

REVISTA "Am vrut sa ii ajut si pe altii"

"Prin '96, a venit cineva la mine si m-a rugat sa ii scriu unui maestru militar din Constanta, sa ii spun cum am trecut eu peste toate. Si i-am scris", spune Aurel. Pe atunci, nu se prea pricepea el la scris, dar a vrut sa iasa ceva personal, care sa exprime exact dorinta lui de a-l ajuta pe cel in suferinta.

Atunci si-a dat seama cat de important poate fi scrisul. "Am realizat ca oamenii ca mine trebuie sa afle, trebuie sa comunice, sa-si cunoasca drepturile si sa simta ca nu sunt singuri", crede Aurel. S-a rugat 12 ani pentru visul sau. Si, desi la inceput isi dorea un simplu pliant care sa ajunga la persoanele cu handicap, a ajuns sa gaseasca sprijin pentru o revista.

Mai intai, a ajuns la 600 de oameni cu handicap. Acum, 2.800 o primesc prin posta si multi ii scriu lui Aurel ca revista ii ajuta mult, le alunga singuratatea si le arata ca nu sunt putini cei care, desi cu handicap, au reusit in viata. Dar despre cel care scrie si strange texte se stiu prea putine.

Aurel nu isi poate misca degetele, le are stranse in palma. Cand compunea primele scrisori, le dicta prietenilor care se gaseau prin preajma si voiau sa il ajute. Apoi, un prieten i-a facut un obiect din placaj, care il ajuta sa scrie singur. "Scriam o pagina in cateva zile", isi aminteste Aurel, zambind. Dar, de cand cu calculatorul, scrie cu nodul degetului mic, de multe ori apasand mai multe taste deodata. Dar pasiunea sterge greselile si revista iese mereu la timp, cum s-a intamplat in fiecare luna a ultimilor sapte ani.

DORINTE -O problema de atitudine

"Am fost prin Spania si am observat cu placere ca soferii, atunci cand vad pe marginea drumului un om in scaun cu rotile, opresc imediat", spune Aurel, caruia ii pare rau ca in Romania nu se intampla la fel.

Tot in Occident, a vazut ca parintii care cresc copii cu handicap sunt respectati de comunitate. "Desigur, nu se pot schimba lucrurile peste noapte la noi, dar cred ca o campanie in acest sens ar fi mai mult decat utila". Aurel spune ca si-ar dori asta mai ales pentru mama lui, "care si-a ingropat tineretea" pentru a-i fi alaturi.

Sursa: evz.ro

Articol scris de Daniel Necsulescu, Content Manager ProStemCell.org. Toate drepturile rezervate.

ATENTIE: Preluarea acestui articol este INTERZISA fara acordul in scris al ProStemCell.org


O NOUA SANSA | O NOUA VIATA urmareste sa schimbe imaginea neplacuta a dizabilitatii in ceva sexy si atragator. Experiente din scaunul rulant.

Informatii pentru paraplegici, tetraplegici si insotitorii lor, pentru cei care au suferit un traumatism de coloana vertebrala sau alte boli invalidante ale coloanei/maduvei spinarii.

Handicapul este o arta. Este un mod ingenios de a trai
Neil Marcus

Copyright © 2017 ProStemCell.org - All rights reserved.

Top Desktop version